Mulţi pacienţi sunt interesaţi să afle când se scot implanturile metalice de care au avut nevoie în cadrul unei intervenții chirurgicale. Au fost operaţi pentru o fractură şi totul a decurs bine, aşa că întrebarea este legitimă. Este necesară extragerea materialului de osteosinteză şi când este momentul optim pentru acest lucru?

În general sunt două tipuri de implanturi: plăci cu şuruburi şi tije.

De obicei se extrag plăcile pentru că după consolidarea fracturii, sub placă, osul devine osteoporotic, ca urmare a preluării parţiale de către implant a forţelor ce se exercită la acest nivel.

Tijele nu sunt solicitate la fel ca plăcile şi de aceea nu este necesară extragerea lor de rutină.

Motivul cel mai frecvent invocat în extragerea materialelor de osteosinteză este dat de jena, uneori chiar durerea, produsă de acestea, iritarea unui tendon sau proeminenţa lor sub piele.

Trebuie ştiut că implanturile metalice pot da artefacte (imagini false) la examinarea RMN, acesta fiind altul dintre motivele pentru care pacienţii pot solicita scoaterea lor.

De asemenea la frontieră, la controlul de rutină al pasagerilor care se îmbarcă intr-un avion, sistemele de detecţie ale metalelor pot să intre în funcţiune. Este recomandat ca atunci când pacientul pleacă în străinătate să aibă la îndemână o copie a fişei medicale care să ateste că a fost operat şi ce tip de implant s-a folosit.

Scoaterea implantului nu se face decât după consolidarea fracturii, aceasta însemnând minimum un an de la prima operaţie. Ori de câte ori există un dubiu cu privire la calitatea calusului rezultat, fie se lasă implantul pe loc, fie se face un tratament specific pseudartrozelor (adică neconsolidării osoase).

Degradarea, adică deplasarea sau ruperea materialului de osteosinteză semnifică aproape întotdeauna neconsolidarea fracturii, impunând scoaterea fragmentelor metalice şi reluarea osteosintezei.

De multe ori extragerea este dificilă, pentru că se depune material osos peste implant făcându-l mai greu accesibil, mai ales la pacienţii tineri care vin după mai mulţi ani de la prima operaţie. Aceasta extragere presupune aborduri mai extinse decât cele iniţiale, pentru găsirea materialului metalic şi uneori poate genere distrugeri tisulare însemnate. Din acest motiv este posibil ca medicul curant să sfătuiasca pacientul să nu se mai expună altei intervenţii dacă aceasta nu aduce beneficii reale.

Un pacient care dintr-un motiv sau altul solicită extragerea materialului de osteosinteză, trebuie să ştie de la bun început că va trece printr-o nouă intervenţie, cu acelaşi riscuri şi cu acelaşi tip de anestezie (în majoritatea cazurilor).

În cazul extragerii plăcilor, pacientul trebuie să ia în calcul că, deşi fractura este consolidată, după extragerea şuruburilor osul rămâne cu tunelurile de la acestea (are un aspect de caşcaval cu găuri), aşa că nu va putea solicita la fel ca înainte de operaţie membrul respectiv, fiind necesar un timp de umplere a acestora cu material osos (între 4-6 săptămâni), altfel existând riscul unei refracturări. Cu alte cuvinte pacientul poate mobiliza articulaţia, dar nu va putea duce greutăţi sau solicia în încărcare membrul respectiv.

După extragerea tijelor încărcarea se poate face rapid postoperator, riscul de refractură fiind incomparabil mai mic ca în cazul extragerii plăcilor.

Pentru a reduce la minimum complicaţiile şi a asigura un confort postoperator foarte bun pacientului este importantă comunicarea cu medicul care a efectuat prima operaţie sau cu cel care va realiza extragerea materialului de osteosinteză, aceasta făcându-se doar dacă este absolut necesar.