Luxaţie de cot

La alcătuirea articulaţiei cotului participă trei oase: porţiunea distală a humerusului (osul braţului) şi capetele proximale ale oaselor braţului care se articulează cu acesta (radiusul pe exterior) şi cubitusul pe interior). O serie de structuri ligamentare contribuie la stabilizarea articulară atât pe partea internă, cât şi pe partea externă a cotului.
Articulaţia dintre humerus şi cubitus este responsabilă de mişcarea de flexie-extensie a cotului; la acest nivel porţiunea proximală a cubitusului are o formă concavă, de şa, cu două proeminenţe: una posterioară olecranul şi alta anterioară procesul coronoid.
Articulaţia dintre cubitus şi radius este responsabilă de mişcarea de pronaţie/supinaţie a antebraţului (întorsul mâinii cu palma în jos, respectiv în sus).
Articulaţia dintre radius şi cubitus are un rol de stabilizator secundar al cotului contribuind într-o măsură mai mică la mişcarea de flexie-extensie. O serie de muşchi care se inseră pe aceste oase realizează mişcarea articulară propriu-zisă.

Datorită particularităţilor anatomice ale oaselor componente şi ale structurilor musculo-ligamentare, luxaţia de cot este un eveniment destul de rar. Ea poate avea loc însă în căderile pe mână cu cotul întins. Forţa impactului se transmite în antebraţ până la cot forţând ieşirea capetelor osoase din articulaţie. Acelaşi mecanism se produce şi în accidentele rutiere când pasagerul întinde mâna în faţă pentru protecţie. Persoanele cu laxitate ligamentară mai mare sau care prezintă anomalii de curbură a cubitusului sunt mai predispuse la astfel de evenimente.
Luxaţiile sunt de mai multe tipuri în funcţie de direcţia în care se deplasează cubitusul faţă de humerus, de prezenţa sau absenţa unei fracturi. De asemenea, ele pot fi totale sau parţiale (subluxaţii).

Deformarea regiunii cotului este caracteristică în luxaţiile complete. Durerea este şocogenă ca în toate luxaţiile, iar funcţia cotului compromisă. Datorită compresiunii pe structuri nervoase şi vasculare pot apărea amorţeli în degete, sau modificări de puls.

Medicul pune diagnosticul de luxație de cot pe baza examenului clinic, a istoricului traumatismului şi cu ajutorul examenelor imagistice: radiografii de cot (pot evidenţia direcţia de deplasare a fragmentelor, prezenţa sau nu a unei fracturi, a unei subluxaţii). Uneori o tomografie computerizată (CT) de cot este necesară în luxaţiile complexe pentru o planificare corectă preoperator. În mod similar, o examinare cu rezonanță magnetică nucleară (RMN) a zonei cotului este uneori necesară pentru aprecierea situaţiei ligamentare.