Tratament în fractura de olecran

În fracturile fără deplasare tratamentul este ortopedic, constând în imobilizarea într-un aparat gipsat timp de câteva săptămâni, aplicaţii de gheaţă, antialgice, perioadă urmată apoi de un program de recuperare a mobilităţii cotului.

În fracturile cu deplasare este necesară intervenţia chirurgicală. Procedeele sunt multiple și depind de gradul de cominuţie al fragmentelor, dacă fractura este închisă, sau deschisă (cu oase exteriorizate) etc. Evoluţia postoperatorie este bună în majoritatea cazurilor.

Dacă fractura de olecran este simplă (există două fragmente mari), se poate practica reducere şi osteosinteză prin metoda hobanului, ca în radiografia de mai jos). Această tehnică permite mobilizarea precoce a cotului, nefiind necesară o perioadă de imobilizare în vreo atelă sau orteză.

Dacă fractura este cominutivă (cu mai multe fragmente) este necesară o intervenţie chirurgicală mai amplă, fixarea făcându-se cu o placă specială şi şuruburi. În funcţie de stabilitatea focarului de fractură este permisă mobilizarea precoce sau nu a articulaţiei cotului.

În unele situaţii, refacerea continuităţii osoase este tehnic imposibilă, fragmentarea fiind foarte mare. În aceste situaţii se practică excizia unui fragment din olecran, cu reataşarea muşchiului triceps.

Acestea sunt comune tuturor fracturilor: durerea, redoarea articulară (limitarea mobilităţii), calus vicios, infecţii, întârzieri în consolidare, leziuni nervoase, artroză secundară etc.

O osteosinteză fermă permite începerea unui program de recuperare cât mai rapid, cu rezultate cât mai bune. Durerea şi tumefacţia articulară necesită pentru combatere administrarea de antialgice, respectiv antiinflamatatorii. Pacientul va trebui sa ţină membrul superior ridicat, pentru a permite cotului să se detumefieze.

O complicaţie frecventă este redoarea de cot, adică limitarea mişcărilor în articulaţia cotului. Pentru refacerea mobilităţii este necesară multă muncă de recuperare, răbdare şi de asemenea colaborarea pacientului.

Uneori pacientul poate rămâne cu un deficit de flexie sau extensie. Dacă acesta nu este mare, nu împiedică efectuarea majorităţii activităţilor curente.