Ruptura de labrum superior (SLAP lesion)

Reprezintă ruptura porţiunii superioare a labrumului, însoţită sau nu şi de ruptura inserţiei tendonului lung al bicepsului.

Aruncătorii de minge pot face ruptură de labrum superior

Patogenie

Oasele care alcătuiesc articulaţia umărului au o configuraţie specială care să permită principala funcţie a membrului superior: apucarea, prinderea.
Aceasta presupune o anumită incongruenţă între segmentele care o alcătuiesc, incongruenţă ce este responsabilă de mobilitatea ridicată a articulaţiei.

Astfel, capul humeral care are o formă sferică este mai mare ca diametru decât cavitatea glenoidiană cu care se articulează. Pentru a spori capacitatea de recepţie a capului humeral, în jurul glenei există un inel fibrocartilaginos numit labrum. Ȋn porţiunea superioară a acestuia este ataşat un tendon (porţiunea proximală a tendonului lung al muşchiului biceps) care trece peste capul humeral.

La atleţii care desfăşoară activităţi sportive repetitive cu mâna deasupra capului, mai ales la aruncătorii de greutăţi, de suliţă sau la oină, baseball, se poate produce o suprasolicitare a acestui inel cartilaginos în porţiunea superioară. Ȋn funcţie de trauma la care este supus labrumul, pot apărea variate leziuni care au fost clasificate în funcţie de gravitate în mai multe stadii.
Cea mai cunoscută clasificare a rupturilor de labrum superior este cea a lui Snyder:

Clasificarea Snyder a rupturilor de labrum superior

TIP I Uzura labrumului fără o detaşare evidentă a acestuia; apare prin degenerescenţă şi la vârstnici
TIP II Ruptura posttraumatică francă a labrumului
TIP III Ruptura labrumului care este luxat intraarticular (ruptură “în toartă de coş”)
TIP IV Ruptura labrumului ca la tipul 3, cu extensie în tendonul bicepsului

Simptomatologie

Pacienţii acuză dureri care sunt specifice şi altor afecţiuni ale umărului:

– durerea la mobilizare, însoţită uneori de senzaţia de blocare a umărului; mai ales la mişcările de ridicare a unor obiecte deasupra capului
– senzaţia de “umăr mort”, greu, fără forţă
– scăderea amplitudinii de mişcare a umărului

Diagnostic

Se pune pe baza istoricului pacientului, a examenului fizic şi a examenelor paraclinice

1. Istoricul pacientului evidenţiază o traumă sau o activitate ce presupune efectuarea de mişcări repetitive cu mâna deasupra capului. Uneori pacientul nu-şi poate aminti un eveniment traumatic declanşator, însă descrierea tipului de activitate pe care o desfăşoară poate orienta medicul asupra diagnosticului.

2. Examenul fizic constă în evaluarea mobilităţii, forţei şi a stabilităţii articulaţiei umărului. O serie de teste specifice vor reproduce durerea de umăr prin poziţionarea şi manipularea membrului superior, fiind caracteristice pentru rupturile de labrum. Se va examina şi zona gâtului pentru a exclude o afecţiune ce poate comprima nervii cervicali şi produce o durere cu iradiere în umăr, care nu are insă nicio legătură cu acesta.

3. Examenele paraclinice sunt reprezentate de:

– radiografiile de umăr ce exclud o tumoră sau o fractură;

– RMN de umăr ce evidenţiază detaşarea labrumului de suprafaţa articulară. Se face cu sau fără substanţă de contrast (în acest caz leziunea este mai bine vizibilă)

Aspect RMN de leziune de labrum superior

Tratamentul rupturii de labrum superior începe conservator pentru cele de tip I. În cazul rupturilor de tip II-IV se recomandă tratamentul chirurgical – vezi detalii

Recuperarea

Este foarte important ca pacientul să înţeleagă că timpul necesar până la vindecarea suturii variază între 3 luni și un an.

În primele 6 săptămâni pacientul va putea efectua doar mişcări pasive, iar apoi progresiv mişcări active.

Se va urma un program de kinetoterapie care are ca scop ca, prin paşi specifici, să se restabilească mobilitatea articulară şi să se refacă forţa musculară. Majoritatea pacienţilor au o îmbunătăţire evidentă a funcţiei umărului.

În cazurile mai complicate cum ar fi rupturile III şi mai ales IV recuperarea este mai lungă şi cu rezultate mai modeste.